Directorul Colegiului Naţional Mihai Viteazu, Gelu Lobonţ, a fost cel care, în numele şcolii, a cinstit, la ceas aniversar foştii directori, profesori sau elevi care au făcut să se vorbească laudativ, de-a lungul timpului, despre cea mai importantă instituţie şcolară.
EL a înmânat diplome, plachete comemorative şi câte un exemplar din monografia liceului fostelor cadre didactice. Cu o formulă pompoasă şi complicată, cu iz de cinstire academică, actualul director i-a numit, rând pe rând pe toţi dascălii care mai sunt în viaţă şi care s-au perindat în aceşti mulţi ani de viaţă a actualului CNMV la catedră. După manifestarea organizată în Sala Festivă a urmat o alta, de o şi mai mare ţinută, vineri de la ora 17, în sala Teatrului Municipal Turda.
Acolo au fot omagiaţi foştii mari directori ai Liceului Ferdinand, Liceului de Băieţi mai apoi, Mihai Viteazu şi Industrial Mihai Viteazu într-o succesiune aproape normală, ca să ajungă Colegiu Naţional în aceste timpuri moderne. Directori ca Aurel Clamba sau Ioan Onacă au fost aplaudaţi la scenă deschisă de profesorii şi elevii de peste vremi ai LMV-ului. Semn al aprecierii unanime şi sedimentate peste decenii în memoria lemeviştilor, profesorul Ioan Onacă a fost aplaudat de parcă a câştigat din nou Cupa României la fotbal.
M-au cuprins şi pe mine nostalgiile, trezindu-mă la teatru între profesorul Onacă şi maistrul Viorel Odangiu, salutându-mi diriginta, pe doamna Deaş, şi văzând în sală reprezentanţi ai generaţiilor de liceeni pe care le cunosc. O tristă amintire legată de profesoara de română, inimoasa Valeria Trif, al cărui preferat pot să mă declare, alături de o altă colegă de clasă, mi-a cuprins mintea şi aşa îngustată de senzaţii tari, româneşti, din anii ’80.
Am fost trezit de cel mai bun discurs ţinut vreodată de fostul elev al şcolii Tudor Ştefănie. Un discurs care a mers exact la ţintă, reuşind să coalizeze auditoriul într-un sentiment de mândrie de lemevist care a existat întotdeauna dar care, în aceste timpuri, are nevoie de mai mulţi Mecena care să asigure necesităţile materiale ale acestei instituţii enorme, greu de întreţinut, foarte greu de administrat, pentru ca spiritul de lemevist să se perpetueze. Primarului i-a urmat Radu Bica, vicepreşedintele Consiliului Judeţean, mai emoţionat ca niciodată care a asigurat conducerea CNMV de tot sprijinul instituţiei pe care o reprezintă.
Doi carierişti au urmat ruşind să plictisească la un moment dat prin lungimea discursului. Asta nu scade din valoarea lor profesională, reprezentând genul de oameni cu care un liceu ca al nostru se mândreşte. Este vorba de academicianul Tiberiu Mureşan, cel care a realizat mai mulţi hibrizi de porumb care au umplut ogoarele României Socialiste, şi despre avocatul Sever Andrei Mureşian, şeful veteranilor de război, care a vorbit pasistenţei despre “hărmăsarul” său care l-a purtat printer gloanţe. De-asta am avut răbdare să-i ascult, pentru că unul comunist iar celălalt dizident uneori, ne-a purtat în trecut, în perioade despre care tinerii de azi nu ştiu ce înseamnă.
Preotul Ştefan Roşu a fost vârful vorbelor care au umplut sala teatrului, printr-un cuvânt simplu, creştinesc şi didactic al celui care are 93 de ani şi este singurul reprezentant al promoţiei anului 1933, aflat în viaţă. El a vorbit despre elitismul acestei instituţii, un elitism asigurat până prin anul 1990, printr-o selecţie drastică, cu examene cu mai mult de 5 candidaţi pe un loc. Spunea părintele Roşu despre profesorii pe care i-a avut, aduşi de la Berlin, Paris şi Viena, o realitate sufficient de elocventă despre ce înseamnă să fii elev la acest liceu. 
Dacă adăugăm un lucru cunoscut de mine, noii profesori ajunşi prin repartiţie la Liceul Industrial Mihai Viteazu erau sau şefi de promoţie, sau în primii 5 de la facultăţile pe care le terminau, tabloul poate fi complet pentru generaţiile de azi.
Acum 20 de ani, cu mândrie am terminat şi eu acest liceu.
