Te trezești, într-o rea dimineață, într-un întuneric deplin. Întinzi mâinile care ți se lovesc de perete și de marginea patului. E cald pentru că este aproape amiaza, așa că ești orb. Vrei să îngăimi ceva dar printre buze nu îți iese niciun sunet, dar nici nu auzi măcar o minimă rumoare. Nu-ți auzi nici măcar respirația, pe care zilele trecute o percepeai deplin.
Însă nu-ți dai seama nici măcar de toate aceste, pentru că ai abia doi ani și ceva, aproape trei.
Noi putem intui ce viață te așteaptă, mai ales că mama ta a murit, câteva luni mai devreme, după ce a căzut, încercând să scoată apă dintr-o copcă pe Dunăre, gheața crăpându-se sub tălpile ei, cum bucățele s-
a făcut, dintr-o dată viața ta din micuțul sat Borcea, din apropiere de Fetești.
Este debutul vieții profesorului Vasile Adamescu, cel care, de la o vârstă extrem de fragedă, în urma contactării unei meningoencefalite, a suferit de surdocecitate. Adică are, de peste 66 de ani, o deficiență gravă, multisenzorială (combinație de deficiențe de văz și de auz), de cele mai multe ori asociată și cu alte tipuri de deficiențe. Surdocecitatea cauzează, totodată, dificultăţi majore în sfera comunicării, a accesului la informaţie, orientare şi mobilitate. Un destin pe care doar Edmondo de Amicis ar fi putut să-l descrie cum se cuvine.
Ei bine, acest om a avut o evoluție impresionantă, adevărat exemplu pentru cei aflați în aceeași situație și sursă de inspirație pentru noi, cei sănătoși, care suntem capabili să învățăm, așa cum ne învață Rudolf Steiner dar și părintele Cleopa, de la oricine și din orice situație. A reușit, cu ajutorul unei întregi pleiade de merituoși profesori, oameni dedicați meseriei lor, să comunice cu cei din jur. Aș vrea să vedeți cum și-a dezvoltat o fereastră spre lume, în palmă, unde oricine îi poate scrie iar el înțelege aproape totul, imediat și confirmă prin mișcare buzelor și sunete scoase, inteligibile doar pentru cei care au stat mai mult în preajma sa. Profesorul Adamescu a fost adus la Turda de un eveniment organizat de Clubul Rotary și Primăria municipiului Turda, cu ocazia lansării primului volum autobiografic al său, intitulat extrem de sugestiv ”Înfruntând viața”.
Vorbim aici despre un om cu deficiențe grave de la o vârstă extrem de fragedă, care l-a cunoscut pe Eminescu, în culise, neștiind cine este sau ce reprezintă, dar a înțeles, ca și poetul nepereche înaintea sa că: ”O luptă-i viața/Deci, te luptă!” Nu întâmplător profesorul Vasile Adamescu a fost decorat cu Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Cavaler, distincție înmânată în luna ianuarie a acestui an de către președintele Traian Băsescu, decorația conferită, conform Administrației Prezidențiale “în semn de apreciere pentru înalta sa ținută morală, pentru profesionalismul și dăruirea de care a dat dovadă, la catedra Liceului de Nevăzători din Cluj-Napoca, ajutând mai multe generații de persoane cu dizabilități să își făurească o carieră în cadrul societății”. În acest context, un merit major în aducerea profesorului Adamescu la Turda l-a avut Marius Boa, patronul editurii Boema, care a îngrijit și tipărit primul volum, lansat la Turda. Păcat că evenimentul nu a atras mai mulți turdeni, de aceea, noi, cei din presa locală suntem datori să-l popularizăm și să-l subliniem, ca minunat exemplu de ”așa da!”
Întorcându-ne la exercițiul de imaginație din debutul acestui editorial, să ne cufundăm complet sub apă, într-o piscină cu lumina stinsă. După bubuiturile cauzate de bulele de aer ce ne părăsesc gonind spre suprafață, o liniște paralizantă ne cuprinde, cu tentacule tenebroase iar un gol imens ni se instalează în suflet. Este cumva, cum va fi, probabil, când trecem dincolo, în lumea umbrelor sau a ierbii veșnic verzi. Abia acum ne dăm seama că Vasile Adamescu a mai murit o dată, dar a luptat și a revenit la viață, o viață dependent, însă de cei din jur.
Omul a reușit chiar să fie căsătorit, de două ori, a putut să se educe în limitele dictate de destinul său claustrofob, având o altă relație cu timpul și tumultul vieții sociale decât avem noi dar, nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile dacă el, Vasile Adamescu, nu ar fi avut, de-a lungul vieții, niște colaci de salvare, începând cu fratele și bunica sa, continuând cu profesori precum Crișan, cum îi spunea el celui care i-a fost dascăl, cu educatoarea Florica Sandu, apoi cu soțiile sale și, nu în ultimul rând, cu tânărul Viorel Micu, un băiat extreme de inimos, care se ocupă în prezent de aproape septuagenarul Vasile Adamescu. Un om deosebit, un caracter aparte, iată că acest om este dependent de umanitate, câtă vreme milioane de oameni își bat joc de viața lor, plonjând în deriva stupefiantelor, înecându-și creierul și inima în alcool, devenind dependenți de ceva ce le face rău. În timp ce acei oameni plonjează, zilnic, spre tenebre, Vasile Adamescu a ales calea inversă, a căutat, neîncetat, lumina, urcând spre suprafață că bătăi largi din brațe, pentru a sorbi cu nesaț aerul curat al salvării și împlinirii, deocamdată, condiționate.
Un adevărat corifeu, într-un cor al teatrului tragic grec, un om puternic, capabil să ne inspire și să ne schimbe viața, prin gigantica putere a exemplului propriu. Trebuie doar să ne oprim din tumultul vieții, poate să-i citim cartea, să-l ascultăm și să judecăm la rece, privându-ne voluntar și conștient de orice excitare senzorială, totul pentru a putea înțelege…
Mă arunc în întunericul spațial, unde sunetul nu se propagă, și zbor spre lumină pentru că vreau să văd, să aud, să simt, să miros, vreau să fiu om deplin, să merg, să înțeleg, să vorbesc și să-i ajut pe toți cei care nu sunt, ca mine, sănătoși fizic și mintal.
