File de istorie: 24 Ianuarie 1859 sau „Mica Unire” a românilor

În istoria națiunii române, ziua de 24 Ianuarie are o simbolistică aparte, căci, acum 157 de ani, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, s-au pus bazele României moderne, creându-se, astfel, nucleul statal care va coagula în jurul său celelalte provincii locuite de români: Dobrogea, în anul 1878, Cadrilaterul, în 1913, Basarabia, Bucovina și Transilvania, în providențialul an 1918.

Prin urmare, în ajun de moment aniversar, se impune, mai mult decât oricând, răsfoirea filelor îngălbenite de istorie, pentru o reconectare (atât de necesară astăzi, când vorbim tot mai mult de o diluare a sentimentului patriotic autentic) cu istoria națională, marcată de evenimente și personalități excepționale, care pot fi, și trebuie să fie, un model de urmat pentru toate generațiile de astăzi.

De la bun început, se cuvine să precizăm că ideea unirii Moldovei cu Țara Românească apare enunțată cu ceva timp înainte de momentul 1859, putând fi regăsită în textele memoriilor boierești, trimise, pe parcursul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Marilor Puteri europene, sau precizată, cu destulă claritate, între obiectivele societăților secrete din Principate (spre exemplu „Frăția”, înființată în 1843, în Țara Românească) sau în cuprinsul unora dintre documentele programatice ale Revoluției de la 1848.

După înăbușirea Revoluției pașoptiste în Principate, regimul dublei dominații ruso-turce asupra celor două mici state românești va fi reinstaurat. În anul 1849, sultanul va numi drept domni, pentru un mandat de 7 ani, pe Barbu Știrbey, în Țara Românească, și pe Grigore Alexandru Ghica, în Moldova. Cei doi domni au avut o atitudine diferită în chestiunea Unirii: Grigore Al. Ghica a susținut-o fără rezerve, prin rechemarea din exil a revoluționarilor pașoptiști și prin decretarea libertății presei, în timp ce Barbu Știrbey a avut o atitudine anti-unionistă, din dorința meschină de a obține un nou mandat de domn.

Factorul extern care a influențat decisiv procesul unirii celor 2 țări românești a fost „Războiul Crimeii” (1853-1856), care a opus Rusia unei largi coaliții, formată din Turcia, Anglia, Franța și Piemont. Înfrângerea Rusiei a dus la convocarea Congresului de pace de la Paris (Februarie-Martie 1856). Tratatul final al Congresului, semnat la 30 Martie 1856, preciza, între altele, consultarea populației din cele două state românești în problema Unirii. Totodată, problema românească se europenizează, ca urmare a modificării statutului juridic al Principatelor, care ies acum de sub dubla dominație ruso-turcă și trec sub protectoratul colectiv al celor 7 Mari Puteri continentale (Franța, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia, Piemont).

În spiritul Congresului, în August-Septembrie 1857 își vor deschide lucrările cele două Adunări ad-hoc reprezentative, una la București, iar cealaltă la Iași, care trebuiau să exprime voința românilor din cele două țări în chestiunea Unirii. În octombrie 1857, documentele finale adoptate de Adunări erau identice în solicitările adresate Marilor Puteri, cerându-se: Unirea sub un prinț străin (din considerente de strategie politică și timp, Unirea s-a realizat, însă, sub Alexandru Ioan Cuza), Adunare legislativă reprezentativă, autonomie și neutralitate politică. Cele două documente au fost dezbătute în cadrul Conferinței Marilor Puteri de la Paris (August 1858), care va adopta o nouă lege fundamentală pentru Principatele române, intitulată Convenția de la Paris. Textul Convenției oferea românilor o unire trunchiată, stabilind doar confederarea Principatelor române, în condițiile în care, în cele două țări, urmau să funcționeze, ca și până atunci, doi domni, două guverne și două Adunări legislative, elementul de noutate fiind introducerea a 2 instituții unice, ambele cu sediul la Focșani: Comisia Centrală, un for legislativ comun, și Înalta Curte de Justiție și Casație, un organism judiciar comun. Ca atare, Convenția nici nu încuraja, dar nici nu descuraja procesul de unificare. Era momentul unei acțiuni îndrăznețe, prin care Europa să fie pusă în fața „faptului împlinit”: alegerea aceluiași domn, atât la Iași, cât și la București, și validarea, în acest fel, a Unirii. Liderii unioniști din cele două țări și-au asumat acest obiectiv politic major, încurajați și de lacunele textului Convenției de la Paris, care nu preciza „negru pe alb” că domnii aleși în cele două țări trebuiau să fie persoane separate. Spiritul unionist și importanța momentului sunt întruchipate de cuvintele rostite de fruntașul liberal Vasile Boerescu: „Europa ne-a ajutat, rămâne să ne ajutăm noi înșine!”.

Prin urmare, într-o atmosferă de uriaș entuziasm popular, în 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei îl va alege ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, pentru ca, în 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Țării Românești să-și exprime, la rândul său, opțiunea pentru alesul Moldovei.

Astfel, prin persoana lui Alexandru Ioan Cuza, militar de carieră și fost revoluționar pașoptist, și într-un context internațional prielnic, s-a realizat Unirea Principatelor, prima etapă în formarea statului național unitar român de la 1918. Perioada imediat următoare, ce a coincis cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a însemnat o uriașă operă reformatoare, menită să modernizeze societatea românească și să creeze premisele obținerii independenței statale.

Rememorând aceste momente cu adevărat decisive în istoria națiunii, se impune să ne aducem aminte versurile marelui patriot Vasile Alecsandri: „Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inimă română/Să-nvârtim hora frăției/Pe pământul României!”

La mulți ani, și gândul cel bun, tuturor românilor!

Organizația PNL Turda