La moartea unui suflet cald... Adio!

Vestea că unul dintre cei mai importanți oameni ai presei locale din Turda și Câmpia Turzii s-a dus la Domnul a căzut ca un fulger peste comunitatea noastră. Unul dintre motoarele acestui angrenaj numit mass media turdeană a cedat, neașteptat nu pentru că nu ar fi existat semne ci pentru că îndelungata rezistență în condițiile de sănătate precară ne-au făcut să credem că omul respectiv este din titan.

Lia Durlan, managerul Ziarului 21, a murit într-o dimineață văratecă de miercuri, după o îndelungată suferință. Dacă spiritul său a fost de mare luptătoare, iată că fragilitatea corpului uman a dus la acest sfârșit tragic. După ce am condus-o pe ultimul drum, îndrăznesc să-i contrazic pe preoții care au spus vorbe frumoase, folosind simboluri și metafore despre cum a plecat Lia. Ea nu a vrut să plece. Iubea viața peste măsură, dar mai ales își iubea familia nestăvilit și necondiționat, cu o dragoste maternă fără frontiere și care nu poate fi etalonată, la fel și pe cei din cercul său.

Iubită și apreciată de către toți cei care au lucrat alături de ea, inclusiv de subsemnatul, Lia Doina Durlan, născută Pop, lasă un gol imens în inima tuturor celor care au cunoscut-o, dar mai ales în sufletele copiilor și nepoților săi, pe care i-a protejat întreaga sa viață, ca o mamă exemplară.

Felul său generos de a fi a făcut ca mulți turdeni să o aprecieze pentru compasiunea și inima sa deschisă. Tranșantă și eficientă ca profesionist, Lia s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni manageri de publicație, dovadă stând cea mai longevivă publicație din presa scrisă locală, Ziarul 21, pe care l-a păstorit și îmbunătățit timp de peste 14 ani, mult peste orice altă publicație de gen.

Absolventă a Liceului Pedagogic din Cluj-Napoca și a Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș Bolyai cin același oraș, Lia Durlan a avut o carieră de dascăl iubit și prețuit de învățăcei, până când o boală necruțătoare a împiedicat-o să mai predea la catedră. Pierderea copiilor a fost, însă, câștigul presei turdene, care a beneficiat de personalitatea ei vivace, de bun organizator, curajoasă și, totodată, diplomată care a marcat istoria presei locale din ultimul deceniu.

Ea a fost cea care a simțit că poate face mai mult în acest domeniu al media, iar prin 2004 a decis să se implice la propriu. A preluat proiectul demarat de Dana Deac și a încercat totul pentru a face din publicația al cărei nume l-a schimbat din Ziarul Nostru, mai întâi în Ziarul nostru, al celor de la 21 (ea fiind deja implicată foarte mult la Radio 21 (acolo găsind un spațiu mai generos de acțiune pentru ea decât la Radio Transilvania unde am fost colegi și ne-am cunoscut), pentru a găsi, într-un timp destul de scurt formula ideală a denumirii care s-a consacrat în istoria presei locale turdene: Ziarul 21.

Apoi, Lia Doina Durlan a căutat formulă ideală, căutând să formeze o echipă de ziariști pricepuți, harnici, dar și suficient de incisivi pentru a susține eforturile ei de pe marketing.  Felul său tranșant de a fi și vremurile dominate de politicieni care nu aveau niciun interes ca presa să fie puternică, liberă și de temut, au obligat-o să facă destule concesii pentru a salva publicația, trebuind să renunțe la Emil Hălăștuan sau la subsemnatul, din cauza unui Tudor Ștefănie care se credea împărat în haine noi. A făcut-o în lacrimi, cu sincere păreri de rău, dar până la urmă, tot noi am învins, nu politicienii cu caractere execrabile, distrugători ai cetății, iar asta ar trebui să îi învețe ceva pe politicienii zile de azi!

Dar dobitocii care vorbesc de presă subjugată și se cred slujitori ai libertății, odată cu apariția Facebook-ului, mai ales la adăpostul anonimatului, credeți că pot înțelege ce am făcut noi și prin ce am trecut noi și familiile noastre? E plin mediul online de nimeni-n drum care au gura mare, în posturi călduțe, unde și-au ținut gurița-nchisă când era greu! Dar acum au ei rețeta pentru schimbarea societății în bine...

Dar momentele triste au fost alternate cu altele, fericite, când toată familia Ziarului 21 se aduna pentru  sărbătorirea cuiva sau chiar a vârstei publicației tipărite care este și în prezent, cea mai longevivă din Turda și Câmpia Turzii. Momente în care Lia era catalizatorul și tot ea se bucura, cuprinzându-i cu privirea plină de satisfacție pe toți cei pentru care și cu care a muncit pe brânci. Doar cei care au încercat să mențină și să dezvolte o instituție media la „țară” pot înțelege realizările Liei, cea care a fost agent marketing (asigurând finanțarea fiecărui număr de ziar ce vedea lumina tiparului, plata angajaților și asigurarea celor necesare bunei funcționări a unei redații serioase, ba a făcut și multe donații sau a acordat premii  turdenilor, când putea, foarte bine, să nu o facă...), director de ziar, asigura corectura, era „mintea limpede” dar tehnoredacta, număr de număr, ziarul. Fantastic cât de mult muncea, la vârsta și cu problemele sale de sănătate, fără să-și neglijeze vreun minut cei pe care îi grijea la propriu, cum a fost draga sa Monia, care i-a murit în brațe acum 7 ani și  care i-a sfâșiat sufletul. Lia era 24 de ore din 24 mamă și bunică, prietenă și vecină...

Întrebarea care se pune și pe care v-o puneți, sunt convins, după ce ați citit aceste rânduri, este de ce nu îi apreciem pe semenii noștri când sunt în viață, așa cum o facem după ce ei pleacă? Poate ritmul vieții moderne este de vină, poate caracterul nostru uman... Nu știu! Dar fiecare suntem influențați de cineva, iar relația noastră cu acea persoană este unică, de neuitat.

La despărțirea de Lia, eu trebuie să recunosc că nu întotdeauna am fost prieteni, au fost momente în care ne-am contrat, pe față, public, ca între ziariști. Lia nu a scris foarte mult, dar când o făcea, mergea până în capăt, fără frică, coleric, chiar. Așa am rămas, din partea ei, cu cel mai frumos pe care mi l-a făcut cineva, ca ziarist. Supărată fiind că, la un moment dat, criticasem modul său de a face presă – pe care în timp și l-a îmbunătățit continuu, într-o evoluție care, în opinia mea, a atins apogeul în perioada 2010-2015 – a scris despre mine că „Ionel Ignat are o limbă atât de otrăvită, încât dacă s-ar împiedica într-una din gropile din trotuar, cum sunt destule la Turda, în cădere și-ar mușca limba și ar muri, otrăvit!”

Asta era Lia, un om fără ocolișuri, un om care, dacă cei neavizați cred că a făcut multe compromisuri, se înșeală. Era un lider corect și drept, sincer, tranșant, cinstit, rece când trebuia să fie așa, dar întotdeauna cu un suflet cald, generos, care radia și îi atingea, plăcut, pe toți cei cărora le-a permis să trăiască, fie și doar un moment, în preajma sa.

Despre Lia Doina Durlan se vor mai scrie multe și de acum încolo. Încă am ajuns la momentul în care povestea noastră are un final de film francez, happy end-ul fiind rezervat producțiilor ieftine, comerciale, chiar triviale. După o perioadă de ani în care multiplele suferințe nu au reușit să o  îngenuncheze, iată că, într-o dimineață tristă, Lia a ales să predea ștafeta, pentru o binemeritată odihnă, lăsând în inimile tuturor celor care au cunoscut-o bine un imens gol...

Dumnezeu să o odihnească în pace și să-i aibă în pază pe cei care i-au fost dragi pe acest pământ!

--------------------------------------------------------------------------------------------------

Vineri, 7 septembrie, de la ora 13, a început slujba de înmormântare prin care noi, toți, ne-am luat „rămas bun” de la sufletul Liei Doina Durlan. Șase preoți ortodocși i-au stat la căpătâi cele care, fără să fie prea religioasă, i-a învățat pe mulți ce este morala, ce este binele și ce nu ar trebui să facem în viața aceasta. Circa 100 de apropiați au fost prezenți la capela de la Mihai Viteazu, ținând să o petreacă pe ultimul rând, li chiar au făcut-o, cu punct final la mormântul situat la câțiva pași de strada principală din comună, pe drumul ce duce spre casa ei, de la Turda, unde spațiul gol lăsat de ea va reverbera ecouri nu întotdeauna închipuite, iar liniștea din absența vocii sale grave va fi, adeseori, apăsătoare, pentru copii și nepoții ei, mai ales pentru Răzvan, al cărui plâns necontenit de lângă catafalc a înmuiat inimile celor prezenți, de-a lungul serviciului religios.

„Lia Doina Durlan a iubit lumina și a plecat, lăsând o dâră de lumină care ne-a atins pe toți cei care am cunoscut-o”, spunea preotul ortodox din Mihai Viteazu,  Traian Nica, care a rostit citate din Blaga și Labiș, ba chiar și din părintele Nicolae Steinhart, vorbe ticluite nespus de potrivite la slujba de „adio” a unei profesoare care a iubit literatura și cultura. Felicitări, părinte, și vă mulțumim pentru cuvintele atent alese, ce denotă un anumit grad de erudiție, pe care l-am dori cât mai comun la fețele bisericești!

Dacă, după vorbele celor trei preoți care au vorbit, pe rând, la căpătâiul Liei, în asistență mai existau oameni care nu au lăcrimat, după vorbele din inimă rostite de colegul nostru Marian Oprea, aceștia au fost și mai puțini. El ne-a amintit cine a fost Lia și ne-a cerut să trecem peste tristețe, evocând personalitatea celei ce ne-a unit pe toți.

Lia nu are cum să fi murit! Ea va trăi de-acum în inimile noastre, câtă vreme nu o vom uita, câtă vreme semințele sădite de ea vor rodi! Probabil că, deja, a găsit o cale să-și deschidă un radio în lumea vieții veșnice, iar în week-end-uri, probabil că tehnoredactează un ziar pe care îl vom citi în visele noastre adânci. Să nu uitați, dragi colegi, că Lia v-a lăsat o moștenire de preț: Ziarul 21. Sunteți datori să-l propășiți, să-l ocrotiți, să nu-l lăsați să moară. Așa cum ea s-a identificat cu el, voi, dacă ați iubit-o, nu aveți voie să-l lăsați să moară! În orice vremi, grele sau frumoase, vor veni! Lia vă va ajuta întotdeauna, mai ales când veți avea mare nevoie de ea!