Nu suntem singuri, doar că nu știm asta…

Traversăm vremuri întunecate, desprinse din neguri ce se întind rece peste mlaștini. Mlaștinile ne-au cuprins imediat ce, în beția libertății zămislite dintr-o crimă în zi de crăciun, ne-am trezit odată cu dispariția efectului halucinant adâncindu-ne, mai mult și mai mult, pe zi ce trece, fără cale de întoarcere, convinși fiind că azimutul pe care l-am luat ne va întoarce la liman. Dar limanul nostru e un plaur care și el dispare în ceața groasă de februarie nesfârșit, îmbibat fiind de mocirloasa apă, se prăbușește în adânc, bulbucind, ca un Titanic vetust. Nu mică ne e mirarea când din adâncul învolburat al mocirloasei ape ies mii și mii de fantome verzi și negre puțind a pucioasă, ne înconjoară urlând, încolăcindu-ne și încercând să ne tragă-n adânc. Nu este nicăieri lumină, ceața s-a transformat în fum gros, năbușitor, cu miasme de cârpe arse pe carne.

La urmă se lasă o tăcere, o adâncă și netulburată lipsă de sunete de parcă am surzit ori am murit. Nu este frică ori regret, căci spaima dispare împrăștiată parcă de speranță. Dar ce speranță ne-a rămas, pentru că viața noastră nu-i vis?! E realitate iar când deschidem ochii vedem că în jur, deși nu-i iarnă – e prea cald – ne-nconjur iarăși gri, gunoi și mult noroi. Fețe triste, alungite, ca bocitoarele din ”Năpasta” de pe scena municipalului turdean, vezi la tot pasul. Doar că acele fețe sunt și acuzatoare.

Oameni descurajați, șomeri, săraci ce n-au un lemn să-și încălzească sufletul lângă o sobă care oricum îi va ucide, mai devreme sau mai târziu, în monoxid de carbon după ce o viață-ntreagă au săpat cu mâinile goale în mercur, beton sau pe rampa de gunoi a orașului. Nici nu-și amintesc dacă s-au spălat vreodată.

Cum am ajuns aici? Cine este vinovat? Din blesteme s-a hrănit poporul nostru timp de generații, cuvintele grele au ajuns cu greu să se transforme-n fapt. Ștreangul, ghilotina și camera de gaz nu ne-au fost nicicând familiare.  Răbdarea însă, da, și capul plecat, până când mămăliga a explodat.

Oricât ne-am iubi orașul, noroiul ce urcă pe cizme și ne murdăresc până la gât, rahatul de câine în care calci în fiecare zi, prostia și nimicnicia semenilor noștri, sunt realități ce nu ne lasă să ridicăm grumazul îndoit. Stăm și acceptăm mizeria și nenorociții care ne fac viața un iad. Am ajuns să nu mai știm ce este adevărat, moral și cinstit, îndobitociți de pre multele minciuni de la TV și de pe internetul deja plin de cretini. În România nu mai fac audiență teatrul de lunea seara ori enciclopedia ci prostia și promiscuitatea de la ora cinci.

Liderii noștri au dispărut sau ne-au vândut. A rămas singuri, liberali fără să alegem noi asta, proliferând sălbatici o lege a junglei pe care nici Biserica n-o mai poate combate de una singură. Noi, creștini lepădați, credem că-l putem mitui pe Dumnezeu. Dăm pomană și construim locașuri chipurile pentru a avea unde ne ruga, dar noi nu ne rugăm nici acasă, singuri, în intimitate. Totul pentru că, numai și numai din cauza noastră, a împietririi unui suflet a cărui busolă nu mai are magnet, Dumnezeu e tot mai departe.

Sunt momente rupte din Mad Max, scenarii post-apocaliptice în care scapă cine poate însă nu e chiar așa.

Nu suntem toți așa. Nu suntem toți hoți ce strigă ”hoțul!” Nu suntem toți șerpi cu două fețe. În noi mai zace povața părinților noștri și visul nostru de mai bine, pentru noi, pentru prietenii și semenii noștri. Trebuie doar să fim uniți. Uniți și consecvenți împotriva dușmanului comun. Noi toți putem s-aducem primăvara.

O primăvară curată, verde și însorită dar care să nu ne lase să uităm urâțenia frigului și foametei de peste iarnă. De-acum avem vreo 8 luni să fim furnici, nu greieri. Avem sute de zile în care putem să ne revenim, putem să ne pregătim de o nouă iarnă. Să-i ajutăm pe țigani să nu mai fi morți de foame la iarna viitoare, să eliberăm orașul acesta de mizerie, de gropi, de câini fără stăpân. Să fim oameni și să trăim ca ființele umane nu ca animalele.

Mii și mii de fantome verzi și negre puțind a pucioasă, ne înconjoară urlând, încolăcindu-ne și încercând să ne tragă-n adânc. Nu este nicăieri lumină, ceața s-a transformat în fum gros, năbușitor, cu miasme de cârpe arse pe carne. Paraziți și terifianți dușmani avem, ce vor să ne facă felul la tot pasul. Ș totul prin minciună și amăgire. Însă doar cei slabi vor cădea. Noi însă cum răspundem? Nu suntem singuri, doar că nu știm asta. Cine să ridice șarpele de aramă în pustiu?