Arieș Valley Fall Foliage Trip

Dacă numărul trecut eu, pui de moț de pe Valea Arieșului, am reușit să mă adresez unora dintre dumneavoastră în limba maghiară (cu ajutorul cunoștințelor de lingvistică omonimă ale soției colegului meu Marian Oprea), vreau să pun măcar titlul acestui editorial în limba engleză. Iubitorii de excursii, drumeții și aventuri de pretutindeni vor fi atrași de el, cu siguranță, pentru că este exact ceea ce caută în acest anotimp.

Valea Arieșului este încântătoare, în această perioadă a anului. Dacă mergi pe râu în sus, nici măcar nu trebuie să te abați de la locurile unde poți ajunge cu mașina – vei găsi niște priveliști minunate, mai ales dacă faci parte din cei ca mine care iubesc călătoriile și drumețiile. Încă de la intrarea spre Moldovenești, pe care o lași în stânga, peisajul devine extrem de pitoresc, pădurile care apar tot mai mândre și mai întinse sunt de o varietate de culori care îți taie respirația. Când ești un iubitor de natură dar și de frumos, care ți-ai educat și hrănit spiritul cu manifestări ale naturii care te aduc foarte rapid mult mai aproape de divin, înveți, încetul cu încetul, să prețuiești aceste comori.

Pentru că nu numim comoară doar aurul de la Roșia Montană ci și relicvele de la Alburnus Maior, nu numim frumusețe doar stâncile pe care le vezi dacă te abați în stânga înainte de a intra în Buru, peste Arieș, spre Râmetea, ci numim tezaur și Biserica Mânăstirii Lupșa, ridicată la 1429. În același registru, numim comori ale noastre de pe Valea Arieșului obiective turistice ca Huda lui Papară (intrare din Sălciua) , o grotă atât de frumoasă încât chiar și acum, când nu o poți traversa dacă nu ești speolog sau echipat corespunzător, îți rămâne întipărită în minte ca o spectaculară intrare într-o rocă frumoasă ca formă, dar și ca situare, unde mai pui că din ea iese un minunat torent formând o vale sălbatică străjuită de bolovani imenși pe care îți imaginezi cum Sfarmă-Piatră, prin negură adâncă de toamnă, le-a prăvălit ca să ajute vegetația în lupta ce urma să vină cu omul. Dar numim avere și mânăstirea din apropiere, și ea având o bisericuță veche, de lemn, cu poartă sculptată în același material.

În plus, indiferent de credințele și convingerile religioase ale fiecăruia dintre noi, pe Valea Arieșului am întâlnit monahi și monahii care sunt adevărați stâlpi spirituali, ruguri de foc căliți prin nevoință și ajunși la o cunoaștere care le permite să creeze prozeliți.

Chiar week-endul trecut am intrat de pe Valea Arieșului în dreapta, spre Ocolișel, unde mulți potentați ai vremii, inspirați, și-au edificat cabane sau au cumpărat, pur și simplu case de la țară, ieftine să rustice, unde se pot refugia la finalul unei săptămâni de muncă. Însă nu despre asta vroiam să vă vorbesc, nici clădirea școlii în care s-au țesut amintiri de neuitat pentru multe odrasle ale sătenilor, ci despre biserica aflată la capătul aceleiași ulițe, puțin mai sus, pe dreapta, în vârful unui delușor. Este și ea o biserică de lemn extrem de frumoasă, încă, mai ales că este vie. Acolo încă se mai înalță rugi fierbinți și se mai săvârșesc sfinte taine, ofrande sufletești puse la picioarele divinității care, peste tot pe Valea Arieșului, se află acasă.

Toate aceste obiective sunt demne să le vizitați, dar dacă o faceți în această perioadă a anului, veți fi, cu siguranță, binecuvântați. Sufletul vi se va umple de plăcere, ochii vă vor durea dulce de atâta frumusețe, pentru că nu-ți mai poți lua ochii de la pădurile în care câte-un plop sau mesteacăn ițește frunze de un galben acut, ce se aruncă asemenea unui star rock peste mâinile mai verzi sau maro, întinse de ceilalți copaci prezenți la concert.

Însă frumusețile și mai mari apar urcând spre Baia de Arieș, un oraș minier pe care ar fi bine să-l străbateți cu piciorul, imediat după care localnicii vă vor arăta mândri Fagul Împăratului, un copac cu adevărat deosebit, sădit de chiar mâna unui împărat austriac, în mijlocul unui versant de brazi. Acel copac, spun localnicii, își schimbă culoarea într-o singură noapte, de la verde în roșu, când vine iarna, și viceversa când primăvara sosește în tril de păsărele.

Continuă să urci iar la Lupșa vei fi răsplătit de o stâncă tăiată parcă cu barda, în stânga drumului național, a cărui legendă mi-a spus-o chiar mama mea. O cheamă Mărgaia, iar acolo își avea sălaș un zmeu care fura fete frumoase la târgul din comună, ținut de secole, în 20 iulie, de Ziua Sfântului Proroc Ilie.

Probabil că o să vă relatez, cândva, povestea reală a Fagului Împăratului dar și pe cea fantastică a Mărgaiei, care ai putea să juri că are de-a face cu mitul Sburătorului, scos de Eminescu la iveală și prăvălit în lume, peste ne-visători, să-i înspăimânte vorbindu-le despre dragoste.

Păcat că pe aproape, Ceaușescu ne-a izbit de realitate, înecând sate sub ape otrăvite, pentru a electrifica România. Orice progres lasă în spate o dâră de sacrificii, iar iazul de decantare de la Valea Șesii, exploatarea Roșia Poieni și munții rași de pe suprafața pământului ne spun o poveste acră al cărei miros de steril îmi vine, pregnant, în nări, în timp ce scriu aceste rânduri.

Mă opresc aici, cu fața la stânca Bunălașa ce veghează asupra Mânăstirii Lupșa, privind la frunzele portocalii, galbene, roșii, verzi, maro sau chiar albastre, și înspre iazurile artificiale cu păstrăvi ale călugărilor de acolo. Vom merge mai departe altădată, pentru că mai sus de drumul spre satul Mușca este vorba despre iarnă. Doamne, ce frumuseți avem, și ce dobitoci suntem cei care le păstorim. Doar câțiva oameni puternici și deciși ne mai pot salva comoara, și nu întrebând politicienii dacă sunt pro sau contra exploatării de la Roșia Montană, de care ne mai despart, din locul unde oprit-am doar maxim 20 de kilometri.