In Memoriam Valentin Vișinescu: „Am fost cronicarul Turzii”

„O tempora, o mores!”

Acest articol putea fi intitulat foarte bine „Umbra lui Valentin Vișinescu la Turda”, doar că persoana iubitului profesor a fost atât de luminoasă pentru generații de elevi încât cuvântul „umbră” nu prea are ce căuta în context. La evenimentul despre care relatăm mai jos, s-a propus acordarea numelui profesorului unei străzi din oraș, realizarea unei plachete omagiale și chiar a unei statui, propuneri făcute de cei prezenți. Mai firească ni se pare realizarea unui basorelief omagial, la care s-a obligat artistul vizual Cornel Vana. Rămâne de văzut cine se va înhăma la obținerea sumelor necesare și la găsirea unei locații potrivite. Timpul...

Profesorul, istoricul, scriitorul, ziaristul și epigramistul Valentin Vișinescu a fost evocat așa cum merită un om care și-a pus pregnant amprenta, prin activitatea, munca și trăirile sale, nu doar pe viața culturală a municipiului Turda ci pe a întregii zone dominate de această așezare și chiar mai departe.

Iar meritul principal îl poartă fostul său elev, care i-a rămas fidel admirator și colaborator până și după moarte, Petru Suciu, un inimos colecționar, pasionat de cultură, istorie și de cărți, în general, de istoria locală, în special. Iar pentru efortul său, cred că merită să scriem câteva cuvinte, total insuficiente, și despre el. Fost mecanic de locomotivă, Petru Suciu s-a remarcat prin permanenta sa silință de a-și aduce aportul la îmbogățirea vieții culturale a orașului în care trăiește. Colecționar și autor de cărți poștale, filatelie, cărți și documente, el a fost și este un colaborator apropiat al Casei de Cultură din Turda și a reușit realizarea unor expoziții inedite, apreciate, de-a lungul vremii, de cei care le-au admirat, de localnici sau turiști. În prezent este colaborator al revistei de cultură „Ecouri”, îngrijită de colegul Emil Hălăștuan, aducându-și aportul la consistența materialelor publicate și la autenticitatea documentelor și fotografiilor puse la dispoziție. Are o colecție considerabilă de cărți, de fapt eu îl cunosc de când, pe la începutul anilor '80, schimba trei romane polițiste sau de beletristică pe o carte de colecție, apărută în ediție special cum erau cele cu coperți foarte elegante cum erau publicate atunci creațiile istorice și de aventuri de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas. Ar mai fi multe de spus despre activitatea lui Petru Suciu și poate că „fratele” Emil ar fi cel mai îndreptățit să realizeze un interviu sau alt gen de material jurnalistic despre și cu acest turdean inimos, harnic și modest. Îmi permit să îi sugerez acest lucru și mi-ar plăcea să citesc un astfel de material în paginile revistei „Ecouri”.

Revenind la această ultimă minunată ispravă a sa, comemorarea celui care a fost un profesor iubit de generații de elevi turdeni, Valentin Vișinescu, să punem că momentul a fost găzduit de cocheta Sală de spectacole de la Căminul Cultural din Viișoara, unde, cu ocazia Zilelor comunei Viișoara, a fost programat și un eveniment cultural dedicat cărților sponsorizate de Primăria Viișoara și autorilor acestora.

După introducerea făcută de primarul Ioan Roman, s-a adus un omagiu, printr-o  evocare de suflet a celui care a fost profesorul, istoricul și cronicarul turdean Valentin Vișinescu, plecat dintre noi în urmă cu trei ani. Evocarea a fost prilejuită de lansarea cărții omagiu VALENTIN VIȘINESCU - AM FOST CRONICARUL TURZII, volum îngrijit de Petru Suciu, în prezența soției profesorului, fosta învățătoare Valentina Vișinescu, și a familiei (fiul Laurențiu cu soția sa, Marta, și fiica acestora, Teodora), dar și a numeroși invitați de la Turda și nu numai. Printre care i-aș numi pe profesoara de limba franceză Mona Gavrilescu (una dintre cele mai elegante și calde ființe care au activat la Școala Generală Nr. 6 din cartierul Micro I (actuala Școală Gimnazială „Avram Iancu” din Turda), profesorul Ioan Onacă (fost director al Liceului Mihai Viteazu, actualul Colegiu Național „Mihai Viteazu” din Turda, scriitorul Ioan Casimcea (fost director al Teatrului Municipal Turda, azi Teatrul Național „Aureliu Manea”), scriitoarea, poeta și traducătoarea turdeană Gabriela Leoveanu, scriitoarea Niculina Halgaș, fosta șefă a Bibliotecii Municipale „Teodor Murășanu” Turda, medicul Nicușor Țigănilă, pasionat artist fotograf, prof. dr. Răzvan Mihai Neagu, prof. Dănuț Zăhan, președintele Asociației Culturale Rei Culturae Fautores (din care a făcut parte și regretatul profesor Valentin Vișinescu) și, nu în ultimul rând, Cornel Vana, artist vizual turdean, pe care l-am lăsat la urmă tocmai pentru a-i sublinia nelipsita prezență de la tot ce înseamnă demers cultural din zonă.  Sper să nu îmi fi scăpat cineva, dacă am făcut-o, îmi cer scuze apriori. Cum, sincer, îmi cer scuze că nu pomenesc prezența unor politicieni care nu au alt merit decât acela de a fi colegi de partid cu gazda evenimentului, primarul Ioan Roman, unul dintre cei mai longevivi în funcția de demnitate publică în care a fost ales de concetățenii săi, el aflându-se la al 6-lea mandat! Asta pentru că, personal, sunt total împotriva politizării evenimentelor culturale!

„Vreau să încep prin a aduce un omagiu profesorului, prietenului, cetățeanului de onoare al comunei Viișoara, Valentin Vișinescu”, a rostit primarul Ioan Roman la începutul manifestării, el legând o adevărat relație de prietenie cu regretatul profesor, după care a explicat: „Am convenit cu domnul Petru Suciu, în urmă cu trei ani să îl ajut, din punct de vedere financiar, pentru a realiza o carte prin care să îl omagiem pe profesorul Valentin Vișinescu. Întâmplarea face ca aceasta să fi văzut lumina tiparului în anul 2020, în plină pandemie, motiv pentru care lansarea de carte a fost amânată până azi”, explică edilul șef din Viișoara, Ioan Roman, cel  care are meritul de a fi sprijinit din punct de vedere financiar, din banii comunității pe care o conduce, ai săi personal dar și din sponsorizări atrase chiar de el, zeci de cărți, din diferite domenii, care îmbogățesc zestrea culturală a întregii zone, nu doar a frumoasei comune Viișoara.

Nemulțumit de atenția acordată profesorului Valentin Vișinescu a Turda, după plecarea sa la Ceruri, Petru Suciu relatează că tocmai de aceea i-a venit idea editării unei cărți care să cuprindă amintiri, relatări, scrieri ale celor care l-au cunoscut pe „cel care a fost cronicarul Turzii”, ca să parafrazăm titlul volumului omagial, regretabil că nu a putut fi lansat la Turda. Timpul nu e, însă, pierdut. Se poate organiza ceva, cu siguranță, și în orașul care l-a adoptat pe profesor și care, l-a rândul său, i-a întors urbei, din plin, dragostea sa.

Cu modestia care îl caracterizează, Petru Suciu a relatat de unde apropierea sa de profesorul Vișinescu și familia acestuia. În primul rând, Valentin Vișinescu a predat la catedră nu doar lui, ci și soției sale, Maria Suciu, și fiului, Andrei Suciu. În cei câțiva zeci de ani de când s-au cunoscut, între profesorul Vișinescu și colecționarul Petru Suciu au existat multe colaborări, acesta din urmă aducându-și adesea aportul la ilustrarea cărților scrise de istoric, care nu au fost deloc puține. Colaborarea a culminat, așa cum a arătat chiar îngrijitorul volumului lansat la Viișoara, cu cooptarea sa ca și co-autor, alături de profesor, al cărții „Legăturile lui Mihai Viteazul cu Turda”.

Nu o să relatez aici cuvântările celor care au simțit că trebuie să puncteze memoria iubitului profesor Valentin Vișinescu, ele au fost cuprinse într-o emisiune dedicată acestui eveniment care a putut fi vizionată pe postul de televiziune Turda TV și vor rămâne, ca o nestemată de suflet, în inimile celor care au fost prezenți la evocarea prilejuită de volumul scos prin munca lui Petru Suciu, care merită toată aprecierea noastră și căruia îi mulțumesc în numele tuturor celor care l-au iubit și apreciat pe profesor și care, asemenea subsemnatului, îi păstrăm încă vie memoria, într-un colț al memoriei noastre afective.

Să mai menționăm că, după lansarea volumului „Profesorul Valentin Vișinescu – Am fost cronicarul Turzii”, manifestarea a  continuat cu scriitorul clujean Ioan Ciorca și criticul literar Maria Vaida, care a vorbit despre mai multe cărți, printre care una despre poetul Gheorghe Pitut iar scriitorul Ioan Ciorca care a prezentat mai multe dintre creațiile sale, Proverbe comentate și două versificări ale unor scrieri biblice, una fiind adaptare în versuri după Cartea lui Iov, din Vechiul Testament. Dar și o plachetă despre memorandistul turdean Ioan Rațiu. A fost evocat și ferventul cercetător clujean al arhivelor, dr. arhivist Vasile Lechințan, fostul director al Arhivelor Județene de la Cluj.

Iar noi încheiem, la rândul nostru, cu un gând cald, plin de respect față de memoria celui care a fost, așa cum am punctat în carte, un profesor cu „P” mare.

///////////////////////////////

Pentru cei care gustă un astfel de material, publicăm mai jos textul semnat de autorul acestui articol, publicat în volumul îngrijit de Petru Suciu intitulat „Profesorul Valentin Vișinescu – Am fost cronicarul Turzii” și apărut la Editura clujeană Casa Cărții de Știință publicat cu sprijinul primarului comunei Viișoara, Ioan Roman:

Mulțumesc pentru tot, iubite dascăl!

Ca unul dintre elevii săi la care știu că a ținut foarte mult, mă înclin respectuos, de oricâte ori îmi amintesc de Profesorul Valentin Vișinescu. Profesor cu „P” mare întrucât, toți cei care l-au cunoscut, inclusiv cei care nu iubeau istoria și învățătura, în general, simțeau că face parte din acea categorie rarefiată de dascăli, din sferele foarte înalte ale pedagogiei, care știa să îți insufle o adevărată pasiune pentru istorie.

Mi-a fost profesor patru ani, în ciclul gimnazial, pe care l-am urmat la Școala Generală nr. 6  din cartierul Micro I, Oprișani, Turda, în perioada 1982-1986. Director al școlii era profesorul Ioan Bembea, iar director adjunct, profesoara de istorie Iuliana Popa. Colectivul didactic era unul foarte bun.

În primul rând, era un profesor care relaționa cu elevul la un nivel foarte implicat, nu te trata doar cu scurte interacțiuni superficiale, de suprafață. Își dorea să vorbească și să îi cunoască pe toți elevii, nu doar pe cei cărora le preda. Nu era profesorul căruia să-i dai  „Bună ziua” și atât. Cu spiritul acela dezinvolt și comunicativ al dunărenilor, pe care aveam să-l cunosc și mai bine câțiva ani mai târziu, la Brăila, dragul nostru profesor de istorie avea, întotdeauna timp să te întrebe ce faci, ca și cum i-ar păsa foarte mult, să facă o glumă cu tine, să încerce să facă pe durul, pentru ca, la final să te bată, bărbătește, pe spate, sau să te mângâie, părintește, pe creștetul capului.

Văzând pasiunea mea pentru istorie, care, cumva, îmi fusese iscată de alt învățător ce nu-și bătea joc de meseria sa, Nicolae Bota, profesorul Vișinescu m-a numit ajutorul său didactic. Adică, înaintea orei de istorie, trebuia să îl caut la sala profesorală, iar el îmi spunea ce să pregătesc în cabinetul de istorie, vreo hartă, ori planșe, sau chiar cărți ori exponate, care erau, toate, aranjate într-un haos în care ne descurcam, în sălița din spatele cabinetului. Simt și acum mirosul vechilor hărți și îmi amintesc că, într-o vitrină, era expusă o spadă, care ne fascina pe toți cei îndrăgostiți de muschetarii lui Dumas, ba chiar și o armă de foc ruginită, ce ne făcea, cel puțin pe băieți, să ne închipuim mari eroi în eventuale războaie pentru apărarea țării.

Când îți preda o lecție nouă, pigmenta cele scrise în manual cu povești citite de el prin cărți și reviste, făcea totul mai interesant. Te făcea să cauți informații suplimentare despre evenimente și epoci, despre războaie și imperii, despre aventuri și personalități ale diferitelor epoci. Ora de istorie cu acest profesor cum puțini mai sunt era o plăcere, o relaxare, o călătorie în timp și spațiu, unde imaginația mea zbura liberă printre tăișuri de săbii și salve de tun, dar se întorcea întotdeauna teafără când îl auzeam adresându-mi-se: „-Johnny, nu ești atent, vino să-ți dau o castană!” Măcar el nu o făcea cu inelul de pe deget, ca profesoara de matematică, dna. Silagyi.

Era un profesor din vechime, care știa să impun un anumit nivel de disciplină. Desigur că și societatea de atunci i-o permitea. Când îl salutai, îți întindea mâna, o mână mare și cărnoasă, și știai că o să-ți strângă mâna, bărbătește, așa că și tu încercai să strângi cât mai tare. Așa se face că li acum strângerile mele de mână sunt ferme, niciodată flasce sau fugare. Pedepsele sale pentru întârziere, neatenție la ore, vorbit în clasă sau neînvățarea lecției erau felurite și distractive pentru ceilalți, nu pentru cel pedepsit. Te punea să îți înveți lecția la colțul clasei, cu fața la perete și spatele la clasă, „să nu fii distras”... Sau te băga sub catedra lui imensă și, din când în când dădea cu piciorul în placajul acesteia făcându-ne să râdem, prefăcându-se că îl lovește pe cel pedepsit. Mai avea și un indicator cu care făceai cunoștință, dar mai rar.

Cam pe clasa a șaptea, trebuia profesorul să-și obțină gradul I, dacă nu mă înșel. Pentru aceasta, din ce  îmi amintesc, niște inspectori, probabil o comisie de profesori de istorie, trebuiau să asiste la o lecție deschisă. Așa că, profesorul Vișinescu a avut o idee strălucită: ne-a dat o carte despre Napoleon (Napoleon pro și contra – de Pieter Geyl, mie și colegului Cristian Boboia, zis „Bodo”, un alt împătimit al lecturilor și al istoriei universale. După ce fiecare a putut să o citească vreo două săptămâni, la lecția deschisă ne-a scos în fața hărții Europei din Evul Mediu și secolul XVIII-XIX, și ne-a spus doar atât: Vreau, cu argumente și citate din cartea pe care ați citit-o să îmi demonstrați care dintre împăratul Napoleon și Regina Elisabeta I a Marii Britanii a fost un conducător mai mare? Ne-am certa întreaga oră, întrerupându-ne elegant, cam cum se întâmplă acum în competițiile de debate.

Pe atunci eram fanul englezilor și a tot ce ține de cultura britanică. Între timp, am devenit, prietenii știu, un specialist în epoca napoleoniană. Am în bibliotecă aproape toate cărțile care contează, despre Napoleon Bonaparte.

Ani mai târziu, prin 1999, la o lansare de carte a regretatului profesor, găzduită de Clubul Teatrului Municipal din Turda, cum se numea atunci, cu un pahar de șampanie în mână, profesorul Valentin Vișinescu povestea celor din jurul său cum și-a obținut gradul I de profesor, ținându-mă după umeri, ca să-și întărească spusele. Am regretat atunci că prietenul și colegul meu, Cristian Boboia, nu era prezent, fiind, deja plecat în pribegie, în Italia.

L-am cunoscut și mai relaxat, în excursii și tabere. O tabără de neuitat, la Constanța aproape de locul nașterii sale (comuna Stelnica, jud. Ialomița, în apropiere de Fetești), în 1986, mi-a lărgit mult cunoștințele despre Tomis, Calattis și otomani, beneficiind de explicațiile sale docte.

Vreau să închei aceste rânduri într-un mod vesel, așa cum mi-l amintesc și cum o să-l port în suflet până la moarte. Pe clasa a opta, dădeam teză din istorie. Profesorul Vișinescu, după ce ne-a dat subiectele, a început să citească ziarul. Colegul meu de bancă, a dat să deschidă un caiet sau cartea de istorie, să copieze. L-am înghiontit, făcându-l să renunțe, deși nu înțelegea de ce. În clipa următoarea, profesorul Vișinescu și-a trântit ziarul pe catedră și s-a aruncat, ca un vultur, asupra unui biet coleg pe care l-a prins copiind. Văzusem o gaură făcută în ziar, în care un ochi supraveghea clasa, asemeni găurii din cortina de la teatru, înaintea începerii spectacolului.

La un an de la lăsarea cortinei peste viața lui Valentin Vișinescu, mărturisesc că puțini profesori mi-au influențat evoluția cum a făcut-o inimosul profesor care a fost un mare câștig pentru generații de elevi turdeni. Mă înclin cu drag amintirii sale și îi voi purta un respect veșnic. Mulțumesc pentru tot, iubite dascăl!”

Ionel Ignat,

 elev al profesorului Vișinescu în perioada 1982-1986, la Școala Generală nr. 6 din cartierul Oprișani, Microraionul I, Turda.