Avram Iancu, crăișorul munților

La ceas aniversar, Filiala Turda a Societăţii Cultural – Patriotice "Avram Iancu" din România, nu uită să-şi comemoreze eroul.
S-au scris şi descris multe scene eroice din viaţa "Craiului Munţilor" Avram Iancu, Prefectul legiunilor române, după cum se iscălea el însuși. S-a scris despre victoriile sale militare de la 1848 – 1849, reportate cu atâta agerime, de adevărat erou, admirat şi preamărit chiar şi de adversarii lui. Puţini însă s-au aplecat asupra vieţii eroului în societate, de înfăţişarea şi ţinuta lui de salon, deşi era un cavaler neîntrecut al timpului său.

Decepţiile de după revoluţie l-au marcat profund,zdruncinându-i sănătatea, dar aura de erou în faţa conaţionalilor săi a rămas veşnică. Era dorit mereu în cercurile de intelectuali români din oraşele transilvane, dar rare ori le dădea curs acestor invitaţii. Am desprins din documentele acelor vremuri, un episod din anul 1860, petrecut în casa prietenului şi colegului său de arme din timpul revoluţiei, Axente Sever. Fostul prefect a lui Iancu, locuia la Alba Iulia şi se bucura de un deosebit prestigiu în rândul tinerilor studenţi şi intelectuali români din Transilvania. În acel an
s-au întâlnit în casa ospitalieră a lui Axente Sever, deputaţii români, ce urmau să plece la Viena pentru a aduce omagiile lor de gratitudine, împăratului Francis Iosif, pentru favorurile acordate poporului român, de recunoaştere a naţiunii române din Ardeal şi a declarării limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară şi germană. În entuziasmul lor general, tinerii studioşi români au hotărât să-l aducă la Alba Iulia şi pe Avram Iancu. La insistenţele lui Axente Sever, Avram Iancu a dat curs invitaţiei şi a venit în mijlocul acestei societăţi.
Martorii acelui eveniment, au descris sosirea lui Iancu ca un tablou din cele mai pătrunzătoare. Nu emoţiile celor doi eroi, care se regăseau cu aceleaşi emoţii de fiecare dată, cât veselia sufletelor tinere însoţite de priviri marţiale, storceau lacrimi de bucurie şi de durere din ochii tuturor. Deşi regretele Iancului erau evidente pentru oricine, ţinuta impozantă a eroului şi îmbrăcămintea lui sobră de cavaler, îi făceau pe cei de faţă să-l admire ca pe un zeu. Prezenţa sa în mijlocul tinerilor îl entuziasma pe Iancu, dar reţinerea sa rece şi zgârcită la vorbă, ascundea chipul unui om amăgit şi înşelat de mai marii vremii. Zvonul că în casa lui Axente Sever se afla Avram Iancu, a însufleţit poporul şi foarte mulţi locuitori ai urbei, au venit să-i prezinte omagiile. Unii, foşti glotaşi în legiunile sale, îi pupau mana, alţii plângeau, alţii îi făceau daruri şi pentru fiecare avea un cuvânt de alinare sau de mulţumire. Se consuma un eveniment unic şi înălţător în care eroul naţional dădea tonul prin prezenţa sa. S-au ţinut discursuri, s-au interpretat cântece patriotice, s-a dansat şi s-au servit mâncăruri alese. La majoritatea acestor scene Iancu rămânea tăcut şi îngândurat. Abia când la masa s-au servit păstrăvi, Iancu a izbucnit într-un dialog mai intens cu cei de faţă, adresându-le câteva cuvinte cu patos: ♦ Cunoaşteţi Munţii Apuseni ?

Acolo se află această speţă de peşte ♦ Nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai bun ca Moţul, nu sunt femei mai frumoase ca Buciumanele, soldaţi mai vrednici ca Vidrenii şi Scărişorenii şi peşti ca păstrăvii ♦ Cei prezenţi au reacţionat cu entuziasm, crezând că Iancu îşi dă drumul vorbelor, dar din nou acesta s-a retras în turnul său de fildeş şi a rămas cu gândurile în altă parte. Într-un târziu s-a retras cu aceeași discreţie cu care oamenii nu vor să domine atmosfera unei festivități. Cine se putea gândi atunci, că peste doisprezece ani, această comunitate românească care l-a iubit şi l-a venerat ca pe un erou al neamului, avea să-l conducă pe ultimul drum la Ţebea, lângă Gorunul lui Horea.