Când nu-ţi mai vezi lungul nasului, poate eşti Pinocchio

Încă nu sunt pregătit să discut în contradictoriu tot felul de subiecte mai restrânse sau mai generale. Am doar 42 de ani, vârstă ce nu îmi permite încă să port pălărie, să plec la piaţă pentru a mă întâlni cu prietenii, nefiind pensionar, dar cel mai mult urăsc să discut cu cei care se bagă singuri în seamă, care nu sunt pregătiţi să dezbată un subiect despre care eu scriu, ca de fiecare dată documentat, cu declaraţii ale unor oameni care îşi asumă răspunderea pentru ceea ce afirmă.

Cei mai jenanţi sunt cei care spun "nu e chiar aşa". Ăştia habar nu au, sunt prinşi nepregătiţi, dar vor să joace la cacialma, lăsându-i pe fraieri, de care internetul e plin, iar facebook-ul musteşte, să creadă că ştie el ceva.

Însă nu le contest nici unuia dreptul de a-şi exprima părerea şi trebuie să subliniez faptul că, atunci când un om are altă opinie decât mine, este liber să şi-o exprime. Însă opinia mea este marcată, aproape de fiecare dată, cu expresia ce precizează, fără putinţă de tăgadă, cui îi aparţine "părerea mea". Aşa spun atunci când este vorba despre o opinie. Dar când dau o informaţie, iar cineva o răsuceşte cu 180 de grade fără să precizeze că este o opinie a sa, mă denigrează ca jurnalist. Practic afirmă că eu mint, că nu sunt destul de bine informat, etc. Iar aşa ceva nu o să permit nimănui, în absenţa argumentelor doveditoare, faţă de care m-am înclinat şi mă voi înclina şi în continuare.

De aceea, am să-mi continui cariera de ziarist local aşa cum am dus-o şi până acum, nu cu zvonuri, nu cu cancan, nu cu senzaţional, ci cu seriozitate, cu adevăr şi, de acum, sper, cu maturitate. Am câteva planuri pentru acest an, iar ca de fiecare dată, voi, cititorii mei fideli, faceţi parte din ele. Dar sunt surprize, o să vedeţi pe parcurs despre ce este vorba.

Eu am mai scris, aş putea spune chiar că am militat pentru ca oamenii din Turda, din Câmpia Turzii, din celelalte localităţi din zonă pe care, în virtutea meseriei i-am slujit cu credinţă, să aibă o imagine adevărată asupra vieţii politice, sociale, economice, culturale şi educative.

Niciodată nu am considerat că mai multă informaţie înseamnă mai bună. S-a ajuns, în zilele pe care le trăim, ca internetul să fie o cloacă în care nu mai şti cine vorbeşte serios şi cine glumeşte, cine spune adevărul şi cine minte. În plus, internetul, mi s-a dovedit acest gând în repetate rânduri, nu este altceva, printre altele, decât un nou câmp de operare pentru hoţi. Înainte de a dezvolta această idee, trebuie să mai spun că, fără să jignesc pe cineva anume, internetul ne-a transformat pe toţi în ziarişti, în fotografi, iar pe ziarişti ne-a obligat să devenim patroni, persoane juridice etc. Dacă aceasta vi se pare o situaţie normală, eu consider că este total viceversa. Situaţia seamănă oarecum cu primele luni, poate ani, după revoluţia din 1989, când toţi eram ce vroiam, dar, de fapt, eram doar ce am fost şi înainte. Cu puţine excepţii.

Mulţi colegi dar poate şi mai mulţi cititori şi colaboratori mi-au semnalat articole de-ale mele sau de-ale colegilor furate cu neruşinare de alţi, cică, colegi din presă, nu doar informaţii, ci şi fotografii, nu doar idei, ci şi produse finite ale muncii noastre. Nu mi se pare normal ca aşa ceva să se întâmple, iar dacă nu luăm atitudine cei care, orice s-ar zice, ne câştigăm pâinea cea de toate zilele făcând presă, aceste mizerii vor prolifera şi ne vor înghiţi. Lipseşte, este clar, o poliţie a internetului, atâta vreme cât buna educaţie şi bunul simţ nu sunt cele mai răspândite calităţi printre internauţi.

Vreau să-i îndemn pe cititorii noştri cu coloană vertebrală să ia atitudine când observă astfel de furturi la drumul mare. Dar nu la adăpostul anonimatului, ci la lumina zilei, în picioare, dezvăluindu-şi identitatea şi dovedind că este un om cinstit, neînfricat, care condamnă astfel de, până la urmă, ilegalităţi. Nu-i suport pe cei care îşi ascund identitatea, care comentează ca şi cum ar fi cine ştie ce "barosan", iar dacă îl prinzi pe stradă şi-l iei la palme fuge pentru a se ascunde după fusta mămicii sau, mai rău, îţi aruncă o cărămidă în cap, pe întuneric.

Virtuale omizi, viermi şi alte vietăţi colcăitoare prin internet, lăsaţi nemunca şi josnicia şi puneţi osul la treabă. Altfel, întreaga noastră societate va merge în jos. Nu cred că părinţii noştri ne-au învăţat aşa, însă poate prea mulţi dintre noi şi-au blocat urechile la tonalităţile vocilor părinteşti, prea plini de noi şi prea dispreţuitori faţă de cei care ne-au hrănit, îmbrăcat şi educat. Ce ştiu ei, boşorogii? O viaţă au fost cinstiţi şi unde au ajuns? Mi-au putut măcar cumpăra o maşină sau un apartament? Eu sunt şmecher, descurcăreţ şi atotştiutor, îmi permit să fumez iarbă şi, măcar din când în când, să trag câte ceva pe nas. Mă doare-n cot de toţi ceilalţi. Sunt toţi nişte gândaci de bucătărie.

Sfatul meu: să ne aşezăm, fiecare, într-un colţ al unei camere goale, cu faţa spre interior. Apoi să ne privim şi să ne analizăm, pe rând, din fiecare dintre celelalte trei colţuri. O să vedeţi ce buni putem deveni, cât de împăcaţi cu noi înşine şi cu aproapele nostru vom fi.

Iar cine nu ştie cine este aproapele său, să meargă la biserică. Însă şi acolo, tot singur va trebui să găsească răspunsul, în momentele sale de maximă linişte.

Când ne vedem lungul nasului, nu mai minţim atât de mult şi putem fi utili nouă, familiei, societăţii. Spuneţi-le-o de la obraz tuturor care sunt aşa cum i-am descris mai sus, dar daţi-le şi soluţia prin care pot fi... altfel.