Luna ianuarie sau despre pictura și grafica a două doamne Lucia Dem Bălăcescu și Tia Peltz

Începutul de an este întodeauna mai sărac în evenimente culturale și mai ales luna ianuarie. Până voi vorbi despre evenimente culturale importante ce se vor desfășura începând din această perioadă, vă rog să îmi dați voie să re-amintesc despre luna ianuarie ca punct comun al nașterii a două doamne ale artei vizuale românești – Lucia Dem Bălăcescu ( n.22 ian. 1895 - 1979) și Tia Pelz (n. 30 ian. 1923 - 1999), două caractere, două viziuni, dar și câteva puncte comune.

Lucia Dem Bălăcescu face parte din cel mai important grup feminin al artei românești Asociația Femeilor Pictore și Sculptore avându-le alături pe Olga Greceanu și Nina Abore. Ea a studiat pictura atât în țară cât și străinătate – Elveția și Franța. Înclinația spre a transpune frumosul o face pe artistă să folosească trei mijloace de exprimare - creionul, pensula și stiloul, pentu că domnia sa a scris și publicat amintiri din călătorii și cronică plastică. Tablourile sale însă sunt mărturii despre iubirea pentru viață prin spontaneitatea cromatică folosită în întreaga sa operă. O cromatică inedită ce creează atmosferă și care aduce un suflu de modernitate. Temele abordate sunt cele clasice – natură statică, portet, nud, compoziție figurativă, dar pictorița exploează noi posibilități de a le ilustra, abordându-le din perspective diferite. Am să ofer câteva exemple, primul fiind tabloul intitulat,,Văratec”. Într-o lumină incandescentă de vară pictorița transpune mănăstirea Văratec, de undeva dintr-un pridvor, un unghi foate interesant, ce vorbește practic de modul său de a concepe o compoziție. Pe cerul luminos limitat de griurile albăstrui ale munților sunt proiectate turlele mănăstirii, iar ,,trupul” ei este înconjurat de verdele cald al copacilor din imediata apropiere. Creează prin modul de așternere al petelor o vibrație ușoară, dată parcă de adierea vântului. Și pentru a respecta gama complementară roșu-verde adaptează compozițional o creangă de măr încărcată de fructe, ce se ivește de după coloana pridvorului. Astfel privitorul este adus în prim-planul lucrării. Tonurile roșii ale fructelor se regăsesc oarecum în maronul roșiatic al balustradei, acest unghi fiind cel care ajută la organizarea spațiului. Un alt exemplu este ,,Promenada pariziană” compoziție figurativă, inundată de culoare, mișcare și lumină. Tema simplă, aleea unui parc pe care se plimbă mai multe personaje este una simplă, dar execuția ei este fascinanta. Perspectiva aleei, perspectivă cromatică realizată prin tonurile de gri cu inflexiuni de violet până la roz dă adâncime tabloului. Apoi artista populează această alee cu multe personaje. Și aici incepe jocul cromatic, pictorița jonglând cu tonuri puternice în prim-plan, grizându-le pe cele din planurile îndepărtate. Aproape tangibile prin materialitatea pastei, personajele sunt bine definite, iar efectul de juxtapunere a culorii ceează atmosferă.

Dar Lucia Dem Bălăcescu explorează și o altă ramură – ilustrația de carte. Una din cărțile importante este cartea lui Tudor Arghezi ,,Cartea cu jucării”.

Aici apare unul din punctele comune cu cea de-a doua doamnă, Tia Peltz. Ca și predecesoarea ei, Tia sau Tia Ernestina Petz a fost pictoriță și scriitoare, dar s-a remarcat ca o bună graficiană. A publicat și ilustrat mai multe cărți. Cu spirit ludic, graficiana surprine fie chipuri de copii, fie străzile din vechiul București. Grafica ei este interesantă pentru că folosește tehnici diferite dar probbil cea mai dragă a fost desenul în peniță, cu linii ondulate sau unghiulare cu ajutorul cărora construiește o lume. Însă cele mai gingașe și expresive sunt desenele în care portetele de copii. Cu un simț matern le-a descris bucuria ochilor cu lumina lor și mai ales cu deschiderea lor, acea dorință de a cuprinde lumea.

Tia Pelz poate fi considerată o urmașă a lui Nicolae Tonitza în ceea ce privește portretul de copil. Surprinde și evidențiază caactere și trăiri ale micilor săi interlocutori vizuali. Una din lucrările extrem de simple compozițional dar care este foarte bine gândită este ,,Băncuța”. Pe o bancă artista așează un număr de cinci fetițe, dar pentru a evita monotonia oferită de orizontalitatea băncii , conferă fiecăui personaj expresivitate și mișcare, adică ritm.

In ceea ce privește grafica ce descrie Bucueștiul, aici artista surprinde în câteva linii arhitectura, dar probabil pentru a nu oferi prea multă austeritate compoziției o populează uneori cu personaje.

Cele două doamne, unite prin firului unui început de an, fie 1895 fie 1923 au marcat trecerea lor prin acest spațiu efemer – lumea, cu propriile viziuni asupra vieții, dăruindu-ne nouă, privitorilor, locuri de odihnă sufletească, colorându-ne altfel viața. Spirite puternice au făcut față cernerii istorice și au rămas, prin creația lor, în istoria artei românești.

Omagiu!